Am văzut Fading Gigolo a lui Woody Allen.
Woody Allen rămâne Woody Allen, adică un ipohondru, plin de întrebări și răspunsuri sub formă de întrebări.
Ajunge puțin în partea ușor fundamentalistă a dogmei evreiești, dar deși apar și presărate cu umor aceste situații, parcă nu devine ironic, încearcă să o ajute pe Vanessa Paradis ( care joacă rolul unei evreice rămase văduvă după 18 ani de căsnicie), să treacă peste singurătatea ei.
Dar nu încearcă să-i judece regulile stricte în ceea ce privește respectarea religiei. Cred că asta e și unul dintre motivele principale din povestea asta a lui: un gigolo care nu se vinde neapărat pentru bani și care reușește să se apropie de femeile ăstea tocmai pentru nu încearcă să le înțeleagă ci le acceptă și le ajută să se simtă ok cu propriile trăiri și dorințe.
Sharon Stone este atât de sexi încă, feminină și la fel de lipsită de orice inhibiție cum era și în Basic Instinct când vine vorba de corpul ei.
Sofia Vergara emană sex appeal, se simte sângele ei latin, și Woody ține să ne zică prin personajul ei că “A woman is meant to be looked at. Or else, she’ll just fade away.” Hmm, cred că da, încă mai există partea asta, și-mi pare un lucru fain.
Apropo de glume pe seama evreilor : felul în care negociează personajul jucat de Woody (evreu) fiecare întâlnire a gigoloului jucat de fapt de un italian, John Turturo, în ce privește partea de bani a fiecăruia, personajul lui Woody, Murray negociind până și bacșișul lui.
Este toamnă în povestea asta, multe cadre în Brooklyn, NY, culori calde, care te duc cumva cu gândul către trecut, ușor apus, cum e mai în toate filmele lui Woody.
Jazzul este atotprezent ca de obicei, printre care mai adaugă și câteva clasice ca Sway a lui Dean Martin.
fotografiidincuvinte 