fotografie de strada | fotografiidincuvinte

„Stare, pry, listen, eavesdrop, die knowing something, you’re not here long.”

Vivian Maier a fost o fotografă de origine franceză, care a locuit în America (New York, Chicago), cea mai mare parte a vieții sale.

Vivian Maier, autoportret

În America anilor 1950, 1960, când încă nu se știa prea multe despre conceptul fotografiei de stradă, Vivian lua la pas unele dintre cele mai sărace și marginalizate cartiere din New York și Chicago (orașe unde a lucrat ca bonă aproape 40 de ani), pentru a capta viața așa cum se întâmpla ea aici. Oameni, emoțiile de pe fețele lor. Totul așa cum venea, fără niciun fel de regie. Vedem cum Vivian decupa fragmente de viață. Vedem oameni care populau aceste orașe, dar dincolo de moment în sine, descoperim comunitatea care se forma acolo și cum trăiau ei timpul lor.

Evenimente sociale prinse în detalii cotidiene. Nu sunt detaliate și interpretate așa cum ar fi acum în fotojurnalism sau în știrile din ziare, dar reflectă o bucățică reală din ce făceau, cum trăiau, cum erau oamenii atunci.

Momente de care nici ei nu erau conștienți în cele mai multe cazuri, dar în care au rămas, scriind poveștile lui Vivian Maier prinse în fotografii alb-negru. Ținea foarte mult la contrasul dintre umbră și lumină.

Încerca să prindă clipele acestor spații, timpuri și ale oamenilor care le populau, dar se știe foarte puțin despre ea.

În documentarul realizat de BBC One în 2013, Imagine:Viviane Maier- Who Took Nanny’s Pictures, realizatorii încearcă să meargă pe urmele ei, să afle mai multe despre cine a fost omul Viviane Maier și ce a determinat-o să-și țină în secret lucrările de-o viața. Peste 100 000 de fotografii, niciodată făcute publice în timpul vieții ei.

Nu s-a știut nimic despre ceea ce făcea în timpul liber, nici măcar părinții copiilor pentru care lucra ca bonă.

A fost o pasiune pentru care a trăit toată viața, dar despre care s-a aflat din întâmplare, abia după ce ea nu mai era. Iar răspunsurile la întrebările despre ea și cum a învățat fotografie sau ce o făcea să-și ducă mai departe ideile zilnice rămân undeva la nivelul intepretării.

Dar mă bucur că am avut măcar norocul ca ele să fi fost descoperite într-un final.